Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Sfârşiţi odată cu trecutul

        de Nicolae Prelipceanu

(pentru epitetul ornant, vezi titlul rubricii)

Nu refuz, nu mă entuziasmez, accept. Accept că generaţiile se succed după un model aparent nou faţă de cel de altădată, accept că noua generaţie calcă pe mormântul celei dinaintea ei, chiar dacă aceasta nu a murit încă, necum să fie înmormântată. Aşadar ea, cea nouă, calcă pe un mormânt simbolic, construit în pripă de ea însăşi. Accept. Dar nu pot să nu-mi aduc aminte de fraza extraordinară din O’Neill, pe care de altfel am utilizat-o de multe ori în însemnările mele, trecutul e aici, împreună cu noi. A refuza să accepţi asta e o prostie. Prostie pe care generaţiile, când sunt tinere, o comit fără nici o remuşcare. Unele, poate, de acum înainte, o vor comite şi după ce nu vor mai fi tinere, dar asta e problema lor.

Fraza asta, din Lungul drum al zilei către noapte, dacă nu mă înşel eu, îmi revine în minte de câte ori aud câte o minciună a politicienilor de azi, democraţi după propria lor declaraţie. Numai că, dacă s-ar gândi un pic, dar pas de te gândeşte când eşti politician, vei fi eliminat de urgenţă, dacă s-ar gândi un pic, şi-ar da seama că minciuna lor nu e altceva decât fiica sau chiar nepoata, depinde de vârsta practicantului ei, minciunii esenţiale şi generalizate din vremea comunismului. Când se minţea de sus până jos, în mod sistematic şi organizat. Când minciuna era un mod de viaţă. Viaţă care s-a dovedit, până la urmă, nu prea lungă la scara istoriei, dar mult prea lungă la scara destinului uman individual. De aceea, pentru a şti asta, e mai bine să cauţi întotdeauna şi antecedentele unui fenomen pe care-l constaţi şi-l iei de nou.

Dacă aş fi chemat să revin la oile noastre literare aş observa ceea ce s-a şi semnalat de atâtea ori deja: cronicarii literari sau simplii recenzenţi, câţi mai sunt, în marea lor majoritate, iau fiecare carte a cuiva drept o apariţie spontanee, care nu are nimic în spatele ei, nici pe partea (cum se zice azi cu voluptate) autorului, nici pe aceea mai larg literară. N-am spus toţi. Accept şi asta, numai că aşa comentariul critic se rezumă la o simplă constatare, fără trecut, fără profunzime. Pentru că trecutul este, în fond, adâncimea aceea (marină) care pe unii îi înspăimântă, pe alţii îi stimulează. În ea, în acea adâncime, poţi vedea numai un întuneric dens şi de nepătruns, dar dacă insişti, vei începe să distingi lucruri, fiinţe care ar putea explica la nevoie multe apariţii de la lumina zilei, de deasupra. Lozincile comuniste aboleau trecutul tocmai pentru ca prezenţii, oamenii în viaţă, să nu aibă nici o portiţă de scăpare spre o explicaţie, spre o alternativă. Asta pentru că orice explicaţie poate fi începutul unei alternative, or, comuniştii, de la Marx la Stalin şi mai departe, numai de alternative nu aveau nevoie, ba dimpotrivă, le prigoneau viguros şi, cum ziceau ei, vigilent. Îşi mai aminteşte cineva, în afară de cei rămaşi cantonaţi în acea zonă, versul din Internaţionala: sfârşiţi odată cu trecutul negru…? Eu, da, fără să fi rămas cantonat în trecutul meu, dar şi fără să încerc să-l abolesc definitiv, cu toate relele lui, generale, induse, obligate de viaţa socială sau de propriile mele vârste succesive. Trecutul negru din această frază nu va fi fost, în intenţia autorului acestor versuri, acea profunzime la care mă refeream mai sus, dar uneori cuvintele trădează, cel puţin în româneşte, pentru că nu am la îndemână, acum, şi nici nu intenţionez să caut, prin dicţionare sau google-uri, versurile în original.

Bun, sfârşiţi, sfârşiţi, dar ce puneţi în loc? Un viitor luminos, prin care se vede nimicul, minciuna ca mod de viaţă? Minciuna, despre care dacă nu ştii de unde provine şi care e originea ei reală, poţi să crezi mereu că e o invenţie a prezentului continuu unde ţi se pare că te afli. A nu observa că prezentul continuu te duce direct în trecutul cel mai sigur e iarăşi o greşeală pe care tinerii o fac, ba chiar şi bătrânii care nu bagă de seamă că au fost demult îngropaţi şi uitaţi, continuând să se manifeste ca şi cum ar fi vii şi dând celor din jur senzaţia de grotesc fără limite, pe care numai o viaţă omenească prelungităă dincolo de limitele ei logice o poate procura.

Poate că trecutul este un mormânt al tuturor celor care au fost, poate că e mai mult, o sinteză a vieţilor lor individuale, care nu mai pot fi luate în seamă una câte una, aşa cum pare (am spus pare) că se întâmplă atâta vreme cât mai suntem în viaţă şi ne manifestăm deasupra acestui pământ. Dar chiar mormânt fiind, e unul care nu dispare, rămâne, vorba lui O’Neill, aici, împreună cu noi. Fie că e vorba de politicieni, fie că e vorba de literaţi sau de alţii. Tot ce inovăm poate fi descoperit, fie şi în forme vădit diferite, dincolo de acest prezent continuu, obositor şi mincinos, în trecut.

Nr. 07-08 / 2014
Festivalul de Literatur㠄Bucureşti – Chişinău – Orheiul Vechi”

In memorian Nicolae Stroescu Stînişoară

Lungul drum spre politeţe – mică descriere
de Gabriel Coşoveanu

Versuri
de Gabriel Chifu

Din jurnal (2011)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (49)
de Gheorghe Grigurcu

Simoniaci?
de Adrian Popescu

Sfârşiţi odată cu trecutul
de Nicolae Prelipceanu

Interfeţe poetice
de Silviu Gongonea

Cum se construieşte responsabilitatea etică
de Ştefan Vlăduţescu

Insectarul domnului Jurebie
de Constantin M. Popa

Don Juan + Casanova + Zorro = Un dandy modern. Sau nu...
de Cristina Gelep

Bârfă, delaţiune şi cabotinism
de Mihai Ghiţulescu

Un neo-expresionist sui-generis: Camil Tănăsescu
de Ioan Groşan

Aikidô cu absurdul
de Gabriela Gheorghişor

SEMNAL EDITORIAL

Purici şi oameni
de Cătălin Ghiţă

De prin arhive: Manolescu şi muncitorii

Epilog. Eu şi Emil Brumaru împăiaţi ca papagalul lui Flaubert
de Valeriu Gherghel

Cei O Sut㠖 opera care conturează trecerea de la postmodernism la wikipedism
de George Morărel

Iurie Matei, o încercare de portret în manieră uşor cubistă
de Nichita Danilov

La vita e bella
de Radu F. Alexandru

Poezie
de Octavian Soviany

Poezie
de Vasile Dan

Poezie
de Laura Dan

SEMNAL EDITORIAL

Poezie
de Paul Vinicius

Poezie
de Mădălina Nica

Poezie
de Toma Grigorie

Poezie
de Florin Costinescu

Negru profund, noian de negru
de Florin Logreşteanu

Armatele moi
de Ovidiu Pecican

Robert Wilson şi emanciparea spectatorului
de Daniela Firescu

„Pentru mine, Shakespeare este un Dumnezeu al cuvintelor”
de Emil Boroghină

Paradigmele temporalităţii: imaginaţie şi transgresivitate
de Gabriela Rusu-Păsărin

Madame Mallory şi micul bucătar indian
de Richard C. Morais

Apollinaire – Dragostea şi războiul
de Maria Tronea

Imponderabilitatea fericirii
de Haricleea Nicolau

François-Pohu Lefevre
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri